Platon şi Socrate

” Într-o zi, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este dragostea.
Socrate i-a răspuns: Du-te pe câmpul din apropiere şi adu-mi cel mai frumos spic de grâu pe care îl vei găsi, dar ţine cont că nu ai voie să faci decât o singură încercare. Platon l-a ascultat fără să crâcnească, şi s-a întors după o vreme fără a aduce nimic cu el.
Socrate l-a întrebat ce se întâmplase, iar Platon l-a lămurit: Atunci când am intrat în lanuri am zărit un spic înalt şi frumos, dar m-am gândit că poate voi găsi un altul şi mai maiestos, aşa că am mers mai departe. Am căutat în zadar după aceea, căci nu am aflat nici un alt spic asemenea celui dintâi, aşa că nu ţi-am mai adus vreunul.
Socrate i-a spus: Aceasta este dragostea.
……………………………………………………………………………… ……..
Într-o altă zi, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este căsătoria.
Socrate i-a zis: Mergi până la pădure şi taie-mi cel mai mândru şi mai chipeş brad, dar adu-ţi aminte că nu ai voie să faci decât un singur drum pentru asta. Platon a făcut întocmai şi a revenit după un timp cu un brad nu tocmai înalt şi nu foarte frumos, dar îndeajuns de arătos.
Socrate l-a întrebat de ce a ales tocmai acel pom, iar Platon i-a răspuns:
Am văzut nişte brazi foarte falnici în drumul meu prin pădure, dar mi-am amintit ce s-a întâmplat ultima dată, cu spicul de grâu, aşa că l-am ales pe acesta. Mi-a fost teamă că dacă nu îl iau cu mine mă voi întoarce din nou cu mâinile goale, deşi nu a fost chiar cel mai frumos brad pe care l-am zărit.
Socrate i-a spus: Aceasta este căsătoria.
……………………………………………………………………………… ……..
Cu o altă ocazie, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este fericirea.
De această dată, Socrate l-a îndrumat: Du-te pe malul râului şi culege cea mai frumoasă floare pe care o vei găsi, dar ţine seama că nu poţi să alegi decât o singură dată. Platon a făcut aşa cum i s-a cerut şi, la întoarcere, a povestit: Am văzut această floare lângă râu, am cules-o şi m-am gândit că este cea mai frumoasă dintre suratele ei. Deşi am zărit şi alte flori minunate, continui să cred că aceasta este fără egal.
Socrate i-a zis: Aceasta este fericirea.
……………………………………………………………………………… ……..
Cu un alt prilej, Platon şi-a întrebat învăţătorul ce este viaţa.
Socrate i-a cerut să facă un nou drum în pădure şi să aducă de acolo cea mai frumoasă floare care îi va ieşi în cale. Platon a plecat de îndată, gata să îşi ducă la îndeplinire sarcina.
Au trecut trei zile, dar el nu şi-a mai făcut apariţia.
Socrate a mers şi el în pădure, să îşi caute ucenicul. În cele din urmă, l-a descoperit în mijlocul unei poiene. Socrate l-a întrebat dacă a descoperit preafrumoasa floare, iar Platon i-a arătat-o, răsărind din pământ chiar lângă el. Învăţătorul l-a întrebat de ce nu adusese floarea la casa sa, iar Platon i-a spus: Dacă făceam asta, s-ar fi veştejit curând. Chiar dacă nu o rup, ea va muri, mai devreme sau mai târziu. Aşa că am stat în preajma ei atunci când a înflorit, iar atunci când se va ofili voi căuta o alta, la fel de frumoasă. De fapt, acesta este a doua floare pe care am descoperit-o.
Socrate i-a spus: Ei bine, se pare că ştii deja adevărul despre viaţă.
Cu alte cuvinte:
* dragostea nu înseamnă perfecţiune;
* căsătoria nu trebuie să fie o alegere perfectă, ci să devină una;
* fericirea este o stare de spirit autocâştigată de alegerea făcută;
* viaţa este bucuria de a fi împreună. Existam unii pentru alţi, exemple de viaţă, ajutor în cumpene grele, decizii greu de luat, un sfat bine venit la momentul potrivit, suntem aici cu diferite ţeluri, mulţumim că existăm.

The 17th Symposium of Students in English

UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIŞOARA

FACULTATEA DE LITERE, ISTORIE ŞI TEOLOGIE

DEPARTAMENTUL DE LIMBI ŞI LITERATURI STRĂINE

 

 

The 17^th Symposium of Students in English

 

În perioada 6-7 aprilie 2012, Departamentul de limbi şi literaturi străine al Facultăţii de Litere, Istorie şi Teologie de la Universitatea de Vest va organiza cea de-a şaptesprezecea ediţie a simpozionului studenţesc naţional The Symposium of Students in English. Simpozionul va reuni în jur de 100 de tineri cercetători, studenţi şi masteranzi, din Timişoara şi din alte centre universitare din ţară, care vor susţine lucrări în domeniul anglisticii şi americanisticii. În cadrul conferinţei vor avea loc workshopuri şi dezbateri, precum şi evenimente culturale.

 

Simpozionul este organizat în mare parte de către studenţi, sub îndrumarea câtorva cadre didactice, şi reprezintă o ocazie pentru studenţi de a stabili noi contacte şi de a intra în legătură cu alţi tineri cercetători din domeniu, motiv pentru care atmosfera este întotdeauna dinamică şi deschisă, încurajând exprimarea liberă şi comunicarea, precum şi o bună ocazie pentru organizatorii voluntari de a-şi dezvolta abilităţile de a munci în echipă şi de a lucra la dezvoltarea un proiect, abilităţi care le vor fi utile în cariera pe care o vor urma după absolvire.

 

Deschiderea simpozionului va avea loc în data de 6 aprilie la ora 9.30 la Universitatea de Vest (Amfiteatrul A11). Mai multe detalii despre eveniment pot fi găsite pe site-ul www.timword.ro/studentsymposium (în limba engleză).

 

Program simpozion: http://timword.ro/studentsymposium/program%2012.pdf

 

Limba spaniolă: miniportret

            Dezvoltată din latina vulgară, limba spaniolă face parte din marea familie a limbilor indo-europene și implicit, din subfamilia limbilor romanice. Astăzi, spaniola este declarată drept limbă oficială în Spania și nu numai, fiind una dintre cele 23 de limbi oficiale ale Uniunii Europene.

În lucrarea de față ne-am propus să realizăm un miniportret al limbii spaniole luând în considerare anumite criterii precum: substratul şi superstratul, răspândirea geografică, numărul de vorbitori, originea și dezvoltarea istorică, varietățiile limbii spaniole şi caracteristicile generale.

1.      Substratul şi superstratul limbii spaniole

 

Despre ideea de substrat se poate spune că a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiind susţinută de numeroşi lingvişti. Aşadar, substratul desemnează limba populaţiei autohtone peste care se aşează limba unei populaţii cuceritoare. După o perioadă de bilingvism (coexistenţa a două sisteme lingvistice diferite), limba populaţiei autohtone dispare, lăsând urme în vocabular (inclusiv în toponimie şi în formarea cuvintelor), câteodată în fonetică şi, mai rar, în structura gramaticală. Peninsula Iberică a avut înainte de romanizare o configuraţie etnică şi lingvistică destul de deosebită. În afară de urme în toponimie şi vocabular, cea mai evidentă aşa-zisă amprentă lingvistică pe care substratul din Peninsula Iberică o desemnează este transformarea lui l latinesc în h în anumite condiţii. Ea a fost probată prin faptul că în sistemul fonologic basc lipseşte l. Influenţele de substrat au putut fi identificate mai ales în domeniul vocabularului, acesta fiind un compartiment deschis al limbii legat de realităţile imediate ale existenţei. Despre Peninsula Iberică putem spune că a fost colonizată încă din 197 î.e.n. şi că fost împărţită în trei provincii romane:

-          Tarraconensis (Hispania Citerior) – Centru;

-          Hispania Ulterior – Baetica  S-E;

-          Lusitania– S-V.

Această repartizare reflecta probabil aşezarea diferitelor populaţii în Peninsulă:

- liguri (neindoeuropeni) în N, S-V;

- celţi (N, centru, V), (indoeuropeni);

- iberi (S-E), (neindoeuropeni);

- celtiberi (centru);

- fenicieni (neindoeuropeni) – pe litoral;

- greci (indoeuropeni);

- vascones (N) (neindoeuropeni) – singurii care subzistă până astăzi.

Se atribuie diverselor populaţii de substrat toponime, sufixe. În spaniolă se atribuie substratului:f- >h- (dacă nu e urmat de r sau o)

filia >hija

Un alt exemplu este reprezentat de proteza lui e înaintea lui r:

(gascona) erripa (<ripa).

Superstratul (-turile) reprezintă limba (limbile) unor populaţii foarte vechi, de dinaintea substratului, despre care se ştie că au existat deoarece există dovezi arheologice şi de la care se presupune că ar fi rămas urme lingvistice. Superstratul limbii spaniole: vizigot (germanic) şi arab.

2.      Originea și dezvoltarea istorică

 

Despre limba spaniolă se spune că la început s-a dezvoltat într-un mic ținut al Vechii Castilii de astăzi, mai exact în jurul localității Burgos. După ce anumite teritorii care se aflau sub stăpânirea arabilor au fost recucerite, limba spaniolă s-a răspândit rapid, dovadă din acea vreme fiind cele aproximativ 1000 de cuvinte arabe păstrate în spaniolă. Carlo Tagliavini, unul dintre cei mai importanți romaniști și lingviști italieni, susține că „cele mai vechi atestări ale spaniolei se găsesc, indirect, în documentele latinei târzii din Spania”[1], atestările directe întâlnindu-se, undeva la jumătatea secolului al X-lea, într-un manuscris de la mănăstirea Millán de la Cogolla. Acest manuscris cuprinde predici în latină și glose care se limitează la un cuvânt sau două în limba spaniolă, dar și glose care cuprind câteva fraze. Din secolele XI- XII provin versuri scurte, numite jarchas în spaniolă și prima epopee El cantar de Mio Cid. Originea primei epopei spaniole reprezintă încă o problemă controversată, deoarece există mai multe teorii care susțin că această epopee ar fi de altă origine decât spaniolă și anume: origine franceză, germanică ori musulmano-andaluză. Primul care a pus bazele unei limbi spaniole cultivate a fost Alfons cel Înțelept, care împreună cu colaboratorii săi a redactat o serie de de lucrări științifice, istorice și juridice, totodată, reușind performanța de a consolida o normă pentru limba folosită în cancelaria regală.

Între 711 şi 1492 Spania a fost ţara celor trei religii monoteiste (creştină, musulmană şi ebraică). Existau trei grupe de populaţie:

1) cristianos „creştinii“; mozarabes „creştinii care trăiau în teritoriile cucerite de arabi“; elches „creştinii convertiţi la islamism“;

2) moros „maurii, arabii spanioli“; moriscos „musulmanii convertiţi la creştinism“; mudéjares „musulmanii care locuiau în teritoriile creştine“;

3) judíos „evreii“; conversos „evreii convertiţi la creştinism“ (mulţi obligaţi începând cu sec. al XII-lea); marranos „evreii sau musulmanii convertiţi la creştinism care continuau să practice în secret religia lor“ (termen cu sens peiorativ).

Populaţiile mozarabe (<must’arab „arabizat“) au fost cele care au favorizat pătrunderea elementelor de origine arabă în spaniolă.

Cea mai înfloritoare perioadă a limbii spaniole a fost înregistrată între secolele XVI-XVII, mai ales începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când spaniola a dobândit structura fonetică actuală. De asemenea și în literatură s-au înregistrat progrese importante, mai ales prin apariția unor creații poetice de mare importanță, a teatrului lui Calderón și a operei Don Quijote de la Mancha a lui Cervantes.

În anul 1713 s-a întemeiat Real Academia Española, instituție înființată după model francez, „a cărei primă sarcină a fost aceea de a fixa schimbările făcute în limbă de vorbitorii săi”[2], a avut un rol deosebit de important la cultivarea și normarea limbii spaniole, o sută de ani mai târziu, în 1815, stabilindu-se și grafia spaniolei, în esență valabilă și astăzi.

Despre spaniola actuală putem spune că odată cu explozia demografică din America de Sud, aceasta a devenit una dintre limbile mondiale dominante.

În ceea ce privește spaniola secolului XX, putem spune că aceasta a dobândit un mare prestigiu cu ajutorul literaturii latino-americane, prin intermediul căreia scriitori precum cubanezul Alejo Carpentier, argentinienii Julio Cortázar și Jorge Luís Borges, Gabriel García Márquez din Columbia și Mario Vargas Llosa din Perú s-au făcut remarcați, contribuind la avântul uimitor înregistrat de literatura latino-americană și în același timp la răspândirea limbii spaniole.

3.      Varietățile limbii spaniole

 

De-a lungul timpului, în interiorul limbii spaniole s-au evidențiat două norme: una hispano-americană și alta europeano-spaniolă. Aceste două norme sunt deosebite „prin pronunția lui ce, ci și a lui z: s interdental (ca în engleză think) în norma spaniolă cultă și s dental în America Latină”.[3]

Multe din particularitățile care păreau a fi proprii limbii spaniole şi erau vorbite pe teritoriul Americii de Sud existau deja în varietăţile dialectale prezente în regatul spaniol. Spaniola vorbită în America de Sud, a preluat tot ceea ce ţinea de sectorul lexical, ca mai apoi să se adapteze şi să-şi formeze caracteristici regionale specifice, care astăzi sunt prezente şi în gramatică, mai ales în formele verbale şi în cele de politeţe. Totodată, menţionăm faptul că nu era împiedicată comunicarea între vorbitorii de spaniolă americană şi cei din Spania.

Una dintre cele mai importante particularităţi ale limbii spaniole, de ordin morfologic, este păstrarea lui vos ca formă de pronume de persoana a II-a singular la adresa membrilor familiei şi a prietenilor intimi. Acest fenomen de păstrare a lui vos poartă numele de voseo şi este întâlnit în America Centrală, Uruguay, Paraguay şi Argentina. Observabil este şi amestecul de arhaisme şi inovaţii din vocabularul spaniolei americane. De exemplu, lindo era folosit pentru bonito sau hermoso, prometer pentru asegurar sau esculcar pentru registrar. Inovaţiile lexicale sunt, de asemenea, mult mai numeroase, mai ales datorită faptului că animalele, plantele ori obiectele specifice teritoriului american nu au putut fi numite decât cu cuvintele întrebuinţate de populaţia băştinaşă. În general, spaniola se aseamănă cu franceza în ce priveşte situaţia dialectală, în sensul că cele mai multe trăsături dialectale au dispărut, prin „castilianizare“.

În ceea ce priveşte varietăţile dialectale spaniole amintim ca fiind cele mai importante: „dialectul leonez (leonés), ale cărui limite actuale nu coincid cu cele ale vechiului regat de Léon” şi cel aragonez (aragonés), care îşi datorează premisele istorice vechiului regat de Aragón şi de Navarra, dar care a fost puternic influenţat şi de castiliană, iar dintre dialectele medievale menţionăm mozaraba. Deoarece Reconquista (procesul prin care Spania şi Portugalia au cucerit Peninsula Iberică de la musulmani şi mauri) şi concentrarea puterii în mâinile regelui Castiliei au provocat mişcări care au despărţit unele dialecte care altă dată erau apropiate, acum condiţile dialectale ale Spaniei medievale sunt foarte greu de reconstruit şi sunt necesare analize lingvistice complicate pentru stabilirea elementelor comune.

Structura dialectală a limbii spaniole:

- dialectul castilian (vorbit în Castilia veche şi Castilia nouă);

- dialectul asturic-leonez (vorbit în Asturias şi Léon) (are un caracter arhaic şi prezintă unele asemănări cu gallego);

- dialectul navarro-aragonez (vorbit în Navarra şi Aragon) (cândva acoperind o zonă mai întinsă decât cea de azi) cu influenţe catalane în est;

- dialectul andaluz (în Andalucia şi Insulele Canare). Multe trăsături andaluze „urcă“ până la Madrid. După unii lingvişti (Zamora Vicente), dialectul andaluz este o varietate a castilianei, apărut prin repopularea Andaluziei (între sec. XIII şi XVI) cu populaţie venită din nord.

4. Caracteristici generale

În ceea ce priveşte grafia spaniolei putem spune că aceasta se străduieşte să redea exact pronunţia. Făcând comparaţie cu alte limbi romanice observăm că sistemul vocalic spaniol este mult mai simplu: „există numai cinci vocale care se pronunţă toate cu lungime şi deschidere medii, asemănător cu pronunţarea celor cinci vocale fundamentale din limba română”.[4]Una dintre cele mai importante caracteristici ale limbii spaniole este reprezentată de diftongarea lui ĕ şi a lui ŏ în silabă deschisă şi închisă, caracteristică pe care o putem evidenţia prin urmatoarele exemple:

tiene<tĕnet                       puerta<pŏrta

tierra <tĕrra                   bueno < bŏnu

Dacă ne referim la consonantism putem aminti şi faptul că iniţialele sunt foarte bine păstrate, doar f- se transformă în h-, astăzi mut ( fabulare > hablar), un detaliu destul de important fiind faptul că f- se păstrează în faţa diftongului ue: fuerte, fuego etc.

Cu privire la accent, observăm că locul acestuia este indicat, în general, de grafia cuvântului: „o vocală care poartă un accent grafic (întotdeauna un accent ascuţit) se pronunţă accentuat; dar dacă nu există niciun accent grafic, cuvântul poartă accentul pe ultima silabă, cu excepţia cazului în care cuvântul se termină cu o vocală sau cu o vocală precedată de un –s sau de un –n, când se accentuează pe penultima silabă”.[5]

Un alt aspect esenţial este faptul că în limba spaniolă există două verbe: ser şi estar pentru „a fi”; haber şi tener pentru „a avea”. Un fenomen similar cu cel românesc al genului personal este reprezentat de faptul că şi în spaniolă „complementul direct personal se construieşte cu perpoziţia a: ha e matado a Pedro (l-a ucis pe Petru)”.[6]

Fondul preroman:

Peninsula Iberică a fost locuită înainte de cucerirea romană de populaţii neindoeuropene şi indoeuropene: liguri (neindoeuropeni), celţi (indoeuropeni), iberi (neindieuropeni), celtiberi (rezultaţi din fuziunea celţilor cu iberii), fenicieni, vascones (strămoşii bascilor, singurii care au rezistat până azi).

De la aceste populaţii au rămas toponime şi hidronime, prefixe şi sufixe folosite în toate cele trei limbi iberice.

ligur. -asco (Carrasco, Rabasco)

ligur. -antia, -entia (sp. Palencia, port. Argança)

ligur. -ace, -ice, -oce (sp. Queiraz, Quiraz, Queiroz, Muñoz)

celt. -briga (Cesarobriga, Conimbriga > Coimbra)

iber. Iberus>Ebro

celt. iber. -tanus (Aquitanus)

-ara, -ilis, -rro, -rra

Exemple: arroyo „pârâu“, manteca „untură“, perro „câine“, lavanco „raţă sălbatică“, balsa „mlaştină“. Cuvintele celtice nu sunt în general originale, ci provenite din latină şi întâlnite şi în alte limbi romanice: carro, camisa, cerveza „bere“, arpenda „pogon“, abedul „mesteacăn“.Basca a furnizat şi după romanizare unele cuvinte, mai ales în Evul Mediu, prin ducatul Navarrei: izquierdo (şi port. esquerdo, cat. esquer) „stânga“, chaparro „stejar verde“, pizarra „ardezie“, gabarra „barcă“, cencerro „clopoţel (floare)“.

Cuvintele germanice au venit mai întâi prin latină: jábon<sapone. De la populaţiile germanice (în principal vizigoţi (409-711) şi vandali) au pătruns în spaniolă cuvinte ca: albergo, espuela, guerra, robar „a fura“, bruno, rico, blanco, fresco, ganso „boboc de gâscă“, aya „dădacă“, falda „fustă“, guisa „manieră“ (> sp. guisar „a găti, a pregăti mâncare“), tregua „armistiţiu“, grapa „drug de fier, scoabă“; nume proprii: Alvaro, Alfredo, Adolfo, Fernando, Rodrigo etc.; toponime: Andalucia (< Portu Wandalusiu), Catalunya (Got + alan), Burgos (< burg „oraş“).

Arabii au stăpânit din 711 (când au trecut Gibraltarul conduşi de Musa şi Tariq) până în 1492 Peninsula Iberică, teritoriul controlat de ei restrângându-se treptat în faţa mişcării de eliberare pornită din nord. În spaniolă există 4000 de cuvinte de origine arabă (cu tot cu derivate), dintre care aproximativ 1500 toponime (în portugheză sunt doar 400, ca şi în franceză– aproximativ 420). Cuvintele arabe se folosesc în domenii diverse, fiind termeni referitori la cultură, civilizaţie, administraţie, război, agricultură, industrie, ştiinţă. Multe dintre aceste cuvinte au trecut în patrimoniul universal: algebră, alcool, elixir, algoritm, cifră, zero, almanah, chimie, alchimie, hazard etc. Cuvinte de origine arabă în spaniolă sunt, de exemplu: arrabal „cartier“, adive „şacal“, azeituna „măslină“, azucena „crin alb“, aduana „vamă“, azucar „zahăr“, alcaide „guvernator“, alafia „iertare“, naranja „portocală“, ojalá. Toponime şi hidronime: Gibraltar< gebel Tariq „muntele lui Tariq“, Guadalquivir < Wadi-al-kabir „apa mare“, Guadalajara (< Wadi + hajar „apa cu pietre“), Alhambra (< hamra „roşu“), Alcazar „palatul“, Alcalá „cetatea“, cat. Rambla(s) (< ramla „bandă de nisip pe malul râului“),  Algesiras (< djazira „insula verde“), Murcia (< mursah „fortificat“). Cele mai multe cuvinte de origine arabă au pătruns în spaniolă (şi mai departe) având articolul hotărât al (as, ar) şi se recunosc, ca atare, alcool, almanah, alchimie. Unele toponime au articol arab ataşat unui cuvânt latin: Almonaster, Alpuente, Alfuente, Almonte. Există şi situaţia inversă, în care un cuvânt arab primeşte articol hotărât din lat. ille: La Mancha „câmpie înaltă“.

Împrumuturi iberice:

- din portugheză: chopo „plop“, chubasco „belea“, morriña „dor“;

- din catalană: paella „pilaf“, seo „catedrală“, nao „navă, naos“;

- din spaniola americană, care la rândul său le-a luat de la limbile amerindiene:

- din arahuaco: huracan, cacique „şef de trib“, mais, colibri, canibal;

- din nahuatl: tomate, chocolate, cacao, petaca „pungă de tutun“, aguacate „avocado“;

- din quichua: pampa, condor, alpaca, guano, tabaco, canoa, papa „cartof“.

- galicisme (franceze şi occitane), mai puţin în Evul Mediu. Pătrunderea unora a fost facilitată de noul drum de pelerinaj către Santiago de Compostela el camino francés, pelerinii oprindu-se la mesones, hrănindu-se cu manjares „mâncăruri“ şi viandas „hrană, alimente“, cu vinagre „oţet“. Călugării erau numiţi monjes. Alte cuvinte franceze au pătruns prin contactele de la curtea regilor spanioli cu aristocraţia franceză: homenaje, mensaje, bataillon, jefe, coqueta, merengue, modista, garaje.

- italienisme (pătrunse mai ales în perioada Renaşterii): balcon, novela „roman“, diseño, bisoño „soldat tânăr, neexperimentat“.

 5.      Spaniola în lume

Dacă ne referim la răspândirea geografică și numărul de vorbitori, Spania reprezintă cel mai important sector unde se vorbește spaniola, dar putem spune că în America Latină se găsesc cei mai mulți vorbitori de limbă spaniolă, mai ales în Columbia și Mexic. Totodată, la nivel național, spaniola mai este limbă oficială și în Argentina, Bolivia, Nicaragua, Panama, Paraguay, Uruguay, Venezuela, Peru, dar și în Guatemala, Honduras, Cuba, El Salvador, Republica Dominicană, Chile şi Costa Rica. „În Spania limba spaniolă este pentru aproape ¾ din populație (cca 30 milioane) limbă maternă şi pentru ceva mai mult de ¼  (peste 10 milioane) o a doua limbă”. De asemenea, luând în considerare numărul de vorbitori de spaniolă de pe glob, aproximativ 450 de milioane, spaniola reprezintă a treia limbă vorbită după chineză și engleză.

6.      Concluzii

 

Autorii volumului EuroComRom-Şapte site consideră că limba spaniolă „este percepută ca o limbă cu articulaţie uniformă şi deosebit de clară”, această percepţie datorându-se, în special, numărului mic de vocale diferite. Comparând italiana cu spaniola observăm că terminaţia în consoană apare mai des decât în italiană, deoarece în limba spaniolă lipseşte –e după r, l, n, s, t, d. În aceste cazuri cuvântul spaniol are o silabă mai puţin decât italiana şi cu toate acestea, spaniola are mai multe terminaţii vocalice decât catalana.

Comparând limba spaniolă cu limba română observăm că în spaniolă sunt puţine sunete care nu se întâlnesc şi în limba română şi invers, unele sunete pronunţându-se la fel în ambele limbi. De asemenea, un alt aspect important al limbii spaniole este reprezentat de faptul că uneori mai multe cuvinte se rostesc împreună, pronunţându-se legat toate cuvintele dintre pauze. De exemplu, dacă avem propoziţia: Ella va a ver a mi hijo, aceasta se va pronunţa: Eyabábéramíjo.

 

 

 

 

Bibliografie:

OANCEA, Ileana, PANAIT, Luminița, Schiţă de istorie a romanităţii, Timișoara, Editura Excelsior Art, 2002.

REINHEIMER Sanda, KLEIN, Horst G., STEGMANN, Tilbert D., EuroComRom – Şapte site: Să citim şi să înţelegem simultan limbile romanice, Bucureşti, Editura Cavallioti, 2001.

TAGLIAVINI, Carlo, Originile limbilor neolatine. Introducere în filologia romanică, versiune românească îngrijită de Alexandru Niculescu, traducere: Anca Giurescu, Mihaela Cârstea- Romașcanu, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1977.

 

 

---

[1]Carlo Tagliavini, Originile limbilor neolatine. Introducere în filologia romanică, versiune românească îngrijită de Alexandru Niculescu, traducere: Anca Giurescu, Mihaela Cârstea- Romașcanu, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1977, p. 413.

[2] Ileana Oancea, Luminița Panait, Schiţă de istorie a romanităţii, Timișoara, Editura Excelsior Art, 2002, p. 144.

[3] Sanda Reinheimer, Horst G. Klein, Tilbert D. Stegmann, EuroComRom – Sapte site: Să citim şi să înţelegem simultan limbile romanice, Bucureşti, Editura Cavallioti, 2001, p. 153.

[4]Sanda Reinheimer, Horst G. Klein, Tilbert D. Stegmann, op. cit., p. 154.

[5]ibid., p. 154.

[6]Ileana Oancea, Luminița Panait, op.cit., p. 145.

Quotes that I like: about women -part. 3

1. There is in every true woman’s heart, a spark of heavenly fire, which lies dormant in the broad daylight of prosperity, but which kindles up and beams and blazes in the dark hour of adversity.

[WASHINGTON IRVING, The Sketch Book]

2. Women are supposed to be very calm generally: but women feel just as men feel; they need exercise for their faculties, and a field for their efforts as much as their brothers do; they suffer from too rigid a restraint, too absolute a stagnation, precisely as men would suffer; and it is narrow-minded in their more privileged fellow-creatures to say that they ought to confine themselves to making puddings and knitting stockings, to playing on the piano and embroidering bags.

[CHARLOTTE BRONTE, Jane Eyre]

3. This view that women are somehow inferior to men is not restricted to one religion or belief. Women are prevented from playing a full and equal role in many faiths. Nor, tragically, does its influence stop at the walls of the church, mosque, synagogue or temple. This discrimination, unjustifiably attributed to a Higher Authority, has provided a reason or excuse for the deprivation of women’s equal rights across the world for centuries. At its most repugnant, the belief that women must be subjugated to the wishes of men excuses slavery, violence, forced prostitution, genital mutilation and national laws that omit rape as a crime. But it also costs many millions of girls and women control over their own bodies and lives, and continues to deny them fair access to education, health, employment and influence within their own communities…. The truth is that male religious leaders have had -and still have -an option to interpret holy teachings either to exalt or subjugate women. They have, for their own selfish ends, overwhelmingly chosen the latter.

[JIMMY CARTER, Losing My Religion for Equality]

4. It has been our experience that women usually prefer thin, undernourished, flatchested females, dressed to the teeth, as a concept of “feminine beauty” — and that men prefer exactly the opposite: voluptuous, well-rounded and undressed. The women’s idealization of woman is actually a male counterpart, competing with man in society; man’s view of women is far more truly feminine.

[HUGH HEFNER, The Realist]

5. Man can never know the kind of loneliness a woman knows. Man lies in a woman’s womb only to gather strength, he nourishes himself from this fusion, and then he rises and goes into the world, into his work, into battle, into art. He is not lonely. He is busy. The memory of the swim in amniotic fluid gives him energy, completion. The woman may be busy too, but she feels empty. Sensuality for her is not only a wave of pleasure in which he has bathed, and a charge of electric joy at contact with another. When man lies in her womb, she is fulfilled, each act of love is a taking of man within her, and act of birth and rebirth, of child bearing and man bearing. Man lies in her womb and is reborn each time anew with a desire to act, to BE. But for a woman, the climax is not in the birth, but in the moment when man rests inside of her.

[ANAIS NIN, diary]

6. That’s the thing about girls. Every time they do something pretty, even if they’re not much to look at, or even if they’re sort of stupid, you fall half in love with them, and then you never know where the hell you are. Girls. Jesus Christ. They can drive you crazy. They really can.

[J. D. SALINGER, The Catcher in the Rye]

7. A man, at least, is free; he can explore every passion, every land, overcome obstacles, taste the most distant pleasures. But a woman is continually thwarted. Inert and pliant at the same time, she must struggle against both the softness of her flesh and subjection to the law. Her will, like the veil tied to her hat by a string, flutters with every breeze; there is always some desire luring her on, some convention holding her back.

[GUSTAVE FLAUBERT, Madame Bovary]

8. The successful woman has a secret. She’s learned that she owes it to herself, her children, and the world to make the contribution she was born to make. She’s learned to ask for advice and help, to insist on getting paid what she’s worth, and to set boundaries at work and at home so that her needs get met, not trampled. She puts her dreams at the top of her priorities list, not at the bottom. She feels great about being recognized for her accomplishments, and she’s totally OK with the fact that not everyone is going to like her when she stands up to those who would discount her or put her down.

[DEBRA CONDREN, Good Housekeeping]

9. The less you notice them the more they chase after you. There’s something perverse about women … they’re all masochists at heart.

[HENRY MILLER, Tropic of Cancer

10. Woman is the only creature in nature that hunts down its hunters and devours the prey alive.

[ABRAHAM MILLER, Unmoral Maxims]

 

My favourite movies: Intouchables

Can two people which are different in many ways to understand so fine each other and be able to form an untouchable pair together?

Well, this story is meant to demonstrate you that such things do happen in the real world. Based on a real story, this movie represent the tale of a man with disabilities, who can only move his head and talk, a quadriplegic who decide to take a black ex-convict to be his aide.

When they first met, Philippe (François Cluzet) saw in Driss (Omar Sy) a fellow, an untouchable one, a man who could treat him in a different way that the others were treating him, without having mercy of its health problems.

From Driss’s perspective, things are far away from what Philippe thinks: all that Driss want from Philippe is just a signature which aims to demonstrate that he is a conscious unemployed citizen who hardly looks for a job. But the dices are thrown away and the game between them begins. Philippe attack Driss ironically telling him that he knows that he is able to do much more for living than getting money from authorities, and dares Driss to work for him mentioning the fact that he won’t be able to resist more than 2 weeks.

The two become fast friends and start to help each other in different ways. Driss is helping Philippe to forget of his problems, they start to have fun together, and that’s the way that their adventure begins.

Inteligenţă vs. alcool SAU o combinaţie explozivă?

Înainte de a lua o decizie cu privire la ceea ce îţi doreşti să fii în viaţă, părinţii îţi recomandă să te gândeşti de mai multe ori. Dar, nu trebuie să luăm în considerare principiul “a gândi mult şi bine”. Mai mult nu înseamnă mai bine, de unde rezultă că uneori poţi ajunge în situaţia de a lua o decizie corectă gândind puţin şi bine.

Dealtfel, se întâmplă uneori să fii lipsit de intervenția grației divine şi prin absurd să te hotărăști să devii prost. Câteodată, “să devii prost poate fi o idee inteligentă”, mai ales că în zilele noastre, să gândești mult reprezintă un handicap ca oricare altul. Totodată, ca să fii un imbecil fericit nu trebuie decât să îţi pui la bătaie toată inteligența. Având în vedere că în secolul nostru inteligenţa aduce mai multe neajunsuri, tot ceea ce trebuie să faci este să înveţi să fii prost, să înveţi cum să  dobândeşti prostia şi nu în ultimul rând să realizezi care sunt beneficiile aduse de aceasta.

Recomandare: Citeşte M-am hotărât să devin prost de Martin Page. Înainte de a lua hotărârea de a deveni prost, Antoine, personajul principal din M-am hotărât să devin prost, se hotărăște să devină alcoolic. Însă cum se combină inteligenţa cu alcoolul?

Unul dintre cele mai comune lucruri spuse despre alcoolici se rezumă la faptul că persoanele băute, deşi incoerente, întotdeauna ajung să debiteze adevăruri remarcabile. De asemenea, a fi alcoolic mai presupune şi “râsete fără motiv, exclamaţii absurde”, iubire pentru toţi cei din jur, dezinhibare, dansuri, piruete şi aşa mai departe, dar să nu uităm şi “partea sumbră a alcoolului: mahmureala, vomele, ciroza la orizont. Şi dependenţa.”

Dar Antonie, se gândea serios să devina un alcoolic:

“E o preocupare.
Alcoolul ocupă gîndurile în întregime şi dă un scop în
disperare: să te vindeci. Atunci ar frecventa reuniunile
Alcoolicilor anonimi, si-ar povesti parcursul, ar fi susţinut şi
înţeles de fiinţe asemeni lui aplaudîndu-i curajul şi voinţa de
a se lăsa. Ar fi un alcoolic, adică cineva care are o boală
recunoscută pe plan social. Pe alcoolici lumea îi deplînge, îi
îngrijeşte, ei se bucură de consideraţie medicală, umană. Pe
cînd pe oamenii inteligenţi nimeni nu se gîndeşte să-i
plîngă: „El studiază comportamentele umane, cred că asta îl
face foarte nefericit”, „Nepoata mea e inteligentă, dar e o
fată foarte în regulă. Vrea să scape”, „La un moment dat,
mi-a fost teamă c-o să devii inteligent.” Iată genul de
cugetări binevoitoare, pline de compasiune, care i s-ar fi
cuvenit daca lumea ar fi fost dreaptă. Dar nu, inteligenţa e
de două ori rea: te face să suferi şi nimeni nu se gîndeşte să
o considere ca pe o boală.
Prin comparaţie, a fi alcoolic ar fi o promovare. Ar
suferi de un rău vizibil, cu o cauză cunoscută şi tratamente
prevăzute; nu există cură de dezintoxicare pentru
inteligenţă. Dacă gîndirea conduce la o anume excludere,
prin distanţa observatorului faţă de lumea observată, în
schimb a fi alcoolic ar fi un mijloc de a găsi un loc. Iar a fi
perfect integrat în societate, în caz că asta nu s-a realizat
firesc, nu poate fi decît dorinţa unui alcoolic. Datorită
alcoolului, nu ar mai avea această reţinere faţă de jocurile
omeneşti si ar putea liniştit să se lase în voia lor.
Neavînd nici un fel de cunoştinţe în domeniu, Antoine
nu ştia cum să debuteze în noua carieră. Trebuia să-nceapă
prin a o ţine într-o beţie, sau, dimpotrivă, să avanseze pas
cu pas în smîrcul spirtoaselor?
Nu putuse să se abţină. Curiozitatea lui vie l-a împins să
se repeadă la biblioteca municipală din Montreuil, la doi
paşi de casă: voia să devină alcoolic în mod inteligent,
constructiv şi cultivat, să cunoască secretele otrăvii care
avea să-l salveze.”

Voi cum aţi proceda în locul lui?

Quotes that I like: Shakespeare -part. 2

It is well known that Shakespeare is renowned as being the biggest English playwright and poet whose operas are considered to be the greatest in the history of English literature. Of course, what I want to emphasize here is that William Shakespeare quotes such as: “A horse! a horse! my kingdom for a horse!”, “Now is the winter of our discontent.” from King Richard III or “To be, or not to be: that is the question.” from Hamlet, form the most known lines from the whole literature. In time, the vast majority of the Shakespeare lines have become widely spoken pearls of wisdom.

Here are some of the quotes that I’ve extracted from his plays. Enjoy!

1. A fool thinks himself to be wise, but a wise man knows himself to be a fool.

2. An overflow of good converts to bad.

3. Be not afraid of greatness: some are born great, some achieve greatness, and some have greatness thrust upon them.

4. Better a witty fool that a foolish wit.

5. Expectation is the root of all headache.

6. Better three hours too soon than a minute too late.

7. Brevity is the soul of wit.

8. Hell is empty and all the devils are here.

9. Reputation is an idle and most false imposition; oft got without merit, and lost without deserving.

10. Love looks not with the eyes, but with the mind, and therefore is winged Cupid painted blind.